22minutes

Hai să fim sinceri, toţi avem haterii noştri. Ştiţi voi…acele IP-uri care  aduc anumite comentarii ce deranjează sau nu sunt bine venite. Nimeni nu-mi poate spune sau convinge că nu a primit niciodată comentarii răutăcioase sau injurii. Este inevitabil să fim plăcuţi de toţi cei care ne citesc şi e perfect normal să existe şi oameni care ne admiră şi ne susţin pe toată perioada în care scriem, fie că mai avem articole de tot jegul, fie că progresăm.

Evident, şi haterii au partea lor bună. Unii îmi mai spun mie să cobor cu picioarele pe pământ şi să nu mă mai laud, alţii m-ar omorî şi tot aşa, dar asta e un semnal de alarmă pentru mine. Pentru că deh, atunci când lumea nu te place trebuie să fie un motiv şi chiar dacă nu îi poţi mulţumi pe toţi, poţi face în aşa fel încât să mulţumeşti majoritatea.

Aşadar, un prim motiv pentru care îmi plac haterii: te trag mereu de mânecă dacă ţi-o iei în cap (fiecare cu ce-şi ia în cap). Un al doilea motiv ar fi reprezentat de faptul că ţi se deschid ochii  spre alte puncte de vedere, astfel încât să pui în balanţă mai multe posibilităţi. Al treilea: îţi dau idei bune când te apucă nervii din cauza lor.

Cu toate că unii sunt insistenţi şi îşi pierd mult timp criticând, mie chiar mi se pare absolut necesar să ai câte un hater prin preajmă, cine ştie cum deveniţi prieteni pe viaţă.

Vă mulţumesc dragii mei hateri, sunteţi nişte minunaţi! Vă pup! :*

Share/Save

Era imposibil să nu mă apuce nostalgia, acum…că vine şcoala.

Tot ce pot să spun este că de fiecare dată când ştiu că urmează un început, de orice fel ar fi el, ţin să îmi promit mie o grămadă de lucruri, să spun că voi fi nu ştiu cum, etc. Ei bine, de anul acesta mai promit ceva: că mă las de promisiunilea astea (de mai sus). O să meargă totul de la sine, dacă e să meargă, bineînţeles.

Să ne vedem cu bine şi de-acum încolo!

Share/Save

Dacă aşa a zis Grim, eu nu mă pot împotrivi, cu toate că iar o să-mi sară lumea în cap să-mi spună că mă iubesc prea mult. O să stau pe modulul modestie ca să fac pe plac cititorilor mei care au grijă să mă certe când o iau pe arătură. Aşadar, 6 calităţi pe care le consider eu importante:

1. Îmi place să ascult lumea. Ceea ce-ar trebui să fie egal cu „sunt o bună ascultătoare”. Nu ştiu dacă cei pe care îi ascult au aceiaşi impresie dar sper să nu fi început deja să bat câmpii. Pur şi simplu îmi face mai multă plăcere să-i ascult pe ceilalţi decât să încep eu cu poveştile vieţii mele.

2. Îmi place mai mult să acţionez decât să pălăvrăgesc. Nu mă ocup de ceea ce nu mi se pare important şi nu vorbesc atunci când nu am motiv. Sunt un om destul de practic.

3. Mă adaptez destul de uşor la toate mediile dacă este nevoie. Chiar dacă mă trezesc uneori plângându-mă de anumite lucruri, sunt rezistentă.

4. Sunt cam secretoasă dacă asta poate fi o calitate. Fiind o secretoasă, ţin să cred că mă pricep în a-mi ţine gura atunci când trebuie. Indiferent de cine îmi spune problemele lui, totul rămâne la mine. Sunt de încredere.

5. Următoarea calitate s-ar putea să nu fie chiar cea mai grozavă, dar sunt un om cam serios. Nu sunt plină de umor şi nu mă pricep să spun lucruri amuzante. Din acest motiv m-am axat mai mult pe seriozitate. Îmi fac treaba aşa cum trebuie, fără superficialitate (asta îmi aminteşte de mine în clasele 1-4 când îmi spunea mama că îmi făceam temele superficial şi eu nu ştiam ce vrea să zică cu asta).

6.  Nu fac diferenţe între preferinţele oamenilor. Nu am nimic cu rasele oamenilor, cu credinţa lor, stilul de îmbrăcăminte, înclinaţiile sexuale sau altele de acest gen. Sunt foarte permisivă, indiferent de subiect.

Şi cam asta ar fi, destul de greu să pui aceste lucruri în oridine. Ar fi fost mai uşor dacă mi s-ar fi cerut să scriu defectele.

Leapşa să meargă mai departe la Makavelis,  Cristina, profesoara mea din 5-8. :)

Share/Save

Săptămâna asta este destul de ocupată pentru mine, ceea ce se observă şi din numărul articolelor din ultimele zile.

De exemplu, ieri am plecat la 9:30 de-acasă şi m-am întors la 19:30, fără să fi mâncat nimic, fără să fi visat măcar să îmbuc ceva pe timpul zilei. Totul se datorează unor doriţe de-ale mele de care nu pot şi nu vreau să scap. Dar nu asta vreau să vă spun, ci altceva.

Acum că timpul la PC îmi este limitat, tot ceea ce fac atunci când e o portiţă de respiro este cititul. Numai că toată ziua vegetez, asta dacă nu merg întruna şi nu e un lucru de care să fiu mândră. Pur şi simplu simt cum îmi îmbătrâneşte pielea pe mine.

Şi ca să elimin acest sentiment mi-am propus de câteva zile să ies în fiecare seară să alerg dar de când mi-am propus asta tot plouă. Bineînţeles, există şi posibilitatea de a face niţel sport şi în casă, dar parcă nu e spaţiu destul şi simt mereu că voi lovi ceva în timpul exerciţiilor.

De menţionat că până nu scap de drumurile mele zilnice, s-ar putea să fiu cam greu de găsit.

P.S Atunci când se întoarce soarele, prima mea ţintă va fi stadionul. Până atunci…mai încerc să găsesc timp pentru articole.

Share/Save

Nu ştiu ce-am făcut ieri, nu ştiu ce am făcut astă noapte, dar azi dimineaţă am avut parte de una din zilele în care simţi că nu eşti la tine „acasă”, ci departe tare.

Am plecat înspre bibliotecă după ce am hotărât că trebuie să profit de cât mai e vacanţă şi să îmi încânt ochii cu ceva care să finalizeze această vacanţă.

Am ajuns la prima destinaţie, am predat ceea ce aveam din urmă rugând bibliotecara să-mi dea ce voiam din prea multă comoditate. Adică îmi era lene să îmi caut cărţile. Doamna s-a ridicat zâmbind, mai mult râzând şi mi-a zis: „Ia, vino cu mine să îţi arăt cum să cauţi cărţile, aşa, pentru că am eu foarte mult timp acum”.

În gândul meu a explodat fraza: Nu se poateeeeee, chiar are de gând să mă ducă la PC să-mi arate cum să caut o carte când e foarte simplu să îţi rupi puţin gâtul privind raftul?!!!

Şi da, asta a făcut. A încercat ea să-mi explice ceea ce deja ştiam, dar pe parcursul explicaţiilor ei la care nu eram atentă m-a cuprins un calm extraordinar de-am zis că ş-aşa nici eu nu am ce să fac acasă şi nu ar fi rău dacă m-aş destinde. Prin urmare, am dezvoltat un scurt dialog cu bibliotecara cea drăguţă.

Mi-am amintit acum că în momentul în care am intrat în bibliotecă am stat şi mi-am căutat personal cărţile în PC ca să nu mă trezesc auzind: „Dar nu avem cartea…” şi aşa am văzut aşteptând locul la calculator un călugăr care voia să ia anumite cărţi, dar m-a izbit puţin modul în care mi-a vorbit: „Gata, măi…ai terminat?” şi imediat aş putea adăoga emoticonul ‘:)’ ceea ce-ar trebui să însemne că modul în care m-a abordat a fost fantastic de prietenos. Nu-mi venea să cred! Plus că nu mi-am dat seama că aştepta să îşi caute la răndul lui volumele ce le voia, că altfel m-aş fi grăbit.

Păstrez şi acum în minte ochii negrii ai călugărului şi vocea extrem de unică pentru mine cel puţin, care nu am mai avut şansa să aud o voce ca a acestui om.

În bibliotecă, după ce a stat doamna şi m-a instruit (cinism, cinism!!!), am dat de două chipuri extrem de cunoscute pe care nu le mai văzusem de ceva timp. Sună a aberaţii cumplite, dar ambele persoane au vorbit foarte prietenos, de mi-a intensificat şocul pe care îl aveam de la experienţa anterioară (de mai sus).

M-am îndreptat înspre piaţă că mi se făcuse subit poftă de pâine împletită. Soarele îmi ardea capul, mâinile, trupul, intenstinele, tot ce se putea.

Am intrat în brutărie şi am stat să-mi caut banii prin toate buzunarele. În spatele meu se aşază un bătrân de vreo 65 de ani şi îi spun veselă: „Poftiţi în faţa mea” că eu oricum nu îmi găseam banii, dar dânsul mi-a replicat frumos: „Cum să fac asta, sunteţi la rând dumneavoastră, nu eu!”.

OOOOKKK. A înnebunit lupul.

Să menţionez că am prins o pâine împletită caldă şi drept răsplată am creionat cel mai frumos zâmbet pe care l-aş fi putut creea pentru cei din brutărie.

Aşadar am luat-o spre casă, rezumând toate lucrurile care m-au mirat astăzi. Pentru cei care citiţi ceea ce scriu eu aici s-ar putea să sune a aiureli, însă eu m-am simţit destul de ciudat trecând prin toate aceste întâmplări prietenoase  la care nu mă aşteptam.

Mai este până se termină ziua, oare ce se mai poate întâmpla?!

Share/Save

Nu o să vă vină să credeţi ce-am văzut ieri. Bine, fiecare acţiune a omului privită individual nu ar fi avut niciun farmec, dar staţi să vedeţi:

Am ieşit ieri din casă. La primul semafor s-a făcut roşu. Întâmplător m-am întors în partea opusă semaforului şi am văzut un bărbat înalt şi forţos care se scărpina la zona intimă-nu că acest lucru nu ar fi devenit o obişnuinţă. Am trecut cu vederea zicând că nu ai ce să-i ceri prea mult din moment ce eu m-am uitat la el şi dânsul încă îşi continua ritualul.

Între timp, domnul trece strada pe roşu, se face verde şi pentru mine, dar nici că ajunge domnul pe partea cealaltă că-l văd scârpinându-se şi în partea posteriorului. Am mers mai departe râzând în gândul meu: „Doamne, sunt la camera ascunsă?!!”.

Am încercat să-l depăşeşc pe om, când, la un moment dat se apleacă şi îşi scoate adidasul din piciorul stâng după care şi şoseata. M-a bufnit râsul pe loc şi am grăbit pasul ca nu cumva să mă vadă în răutatea mea.

Aşa ceva n-am mai întâlnit, a fost omul zilei.

Share/Save

Trebuia să ne întâlnim cu toţii pe 22 august, la ora 5 p.m în faţă la liceul Cuza. Eu am ajuns ceva mai târziu şi am avut plăcerea să stau în compania lui PatrickDan, a Iuliei şi a lui Shmen.

Cu toate că organizatoarea a fost plecată, cât timp am stat eu am avut timp să remarc noua coafură a Iuliei, buna dispoziţie a lui Dan şi panica lui Ionuţ când nu îşi mai găsea banii. :))

Ca de obicei, Wasserman-ul începea să devină din ce în ce mai aglomerat şi pun pariu că lângă, la Hypnotic era gol goluţ.

După cum au scris şi colegii mei de blogosferă, a fost şi o surpriză la mijloc. Surpriză care mi-a ridicat şi mie un semn de întrebare pe moment.

Rămâne să descoperiţi despre ce e vorba!

Share/Save

Eu nu îi înţeleg pe ăştia care ţipă ca demenţii pe stradă când vorbesc la telefon astfel încât să audă  poporul cu cine vorbesc şi ce anume vorbesc. „ Ce subiecte picante & hot dezbate Aurel (mi-a devenit personaj în urma articolului), cât îi kila de brânză în piaţă, etc.”

Azi, de exemplu, era o femeie care vorbea atât de tare, c-am auzit toate instrucţiunile ei: „Strângi tot de pe pat, toate plapumele de-acolo, aşa”. Şi nu înţeleg, oare dacă nu ţipă încât să aud eu şi de pe partea cealaltă a drumului, nu va mai auzi omul de la capătul telefonului ce zice ea?!

Adevărat, uneori se aude prost, dar dacă eşti într-un loc public, de ce e nevoie să faci pe soprana la telefon?! Spui că e semnalul de toată mila şi o laşi în plata Domnului până când se va auzi mai bine.

Cel puţin mie aşa mi se pare corect şi faţă de mine şi omul cu care mă întreţin telefonic pentru că e vorba de intimitate chiar dacă nu e un subiect important şi totodată mi se pare de bun simţ faţă de cei din jurul meu care nu sunt obligaţi să îmi asculte necazurile.

Da, Ioana, eşti tu proastă şi nu ştii ce vorbeşti! :-j

Share/Save

Titlu: Dinţi Albi

Autor: Zadie Smith

Genul: familie

Editura: Corint

Anul pulbicării: 2006

Pagini: 567

Preţ: 34 lei

Am luat această carte drept premiu la concursul de pe blogul Mirolarei. Trebuia să aleg cârţi de 70 de lei şi am luat această carte, plus Marina de Zafon.

Trebuie să încep precizând că nu este o carte grozavă din punct de vedere esenţial dar nu e nici scrisă prost şi e destul de amuzantă pe alocuri.

Cartea are la bază „arborele genealogic” a două familii, povestindu-se aproximativ, informaţii despre toţi membrii familiei şi străbunii acestora. Personal, pe mine m-a captivat în mod special viaţa lui Irie, o tânără de culoare a cărei maturizări este prezentată foarte detaliat. Pornind încă de la problemele pubertaţii până la ziua nunţii.

Deşi parte un tom voluminos, istorisirea merge lejer, dându-ti impresia că de fiecare dată când iei cartea în mână începe serialul pe care îl urmăreşti cu sfinţenie.

De citit într-o vacanţă de relaxare!

Share/Save