Nu ştiu ce-am făcut ieri, nu ştiu ce am făcut astă noapte, dar azi dimineaţă am avut parte de una din zilele în care simţi că nu eşti la tine „acasă”, ci departe tare.
Am plecat înspre bibliotecă după ce am hotărât că trebuie să profit de cât mai e vacanţă şi să îmi încânt ochii cu ceva care să finalizeze această vacanţă.
Am ajuns la prima destinaţie, am predat ceea ce aveam din urmă rugând bibliotecara să-mi dea ce voiam din prea multă comoditate. Adică îmi era lene să îmi caut cărţile. Doamna s-a ridicat zâmbind, mai mult râzând şi mi-a zis: „Ia, vino cu mine să îţi arăt cum să cauţi cărţile, aşa, pentru că am eu foarte mult timp acum”.
În gândul meu a explodat fraza: Nu se poateeeeee, chiar are de gând să mă ducă la PC să-mi arate cum să caut o carte când e foarte simplu să îţi rupi puţin gâtul privind raftul?!!!
Şi da, asta a făcut. A încercat ea să-mi explice ceea ce deja ştiam, dar pe parcursul explicaţiilor ei la care nu eram atentă m-a cuprins un calm extraordinar de-am zis că ş-aşa nici eu nu am ce să fac acasă şi nu ar fi rău dacă m-aş destinde. Prin urmare, am dezvoltat un scurt dialog cu bibliotecara cea drăguţă.
Mi-am amintit acum că în momentul în care am intrat în bibliotecă am stat şi mi-am căutat personal cărţile în PC ca să nu mă trezesc auzind: „Dar nu avem cartea…” şi aşa am văzut aşteptând locul la calculator un călugăr care voia să ia anumite cărţi, dar m-a izbit puţin modul în care mi-a vorbit: „Gata, măi…ai terminat?” şi imediat aş putea adăoga emoticonul ‘:)’ ceea ce-ar trebui să însemne că modul în care m-a abordat a fost fantastic de prietenos. Nu-mi venea să cred! Plus că nu mi-am dat seama că aştepta să îşi caute la răndul lui volumele ce le voia, că altfel m-aş fi grăbit.
Păstrez şi acum în minte ochii negrii ai călugărului şi vocea extrem de unică pentru mine cel puţin, care nu am mai avut şansa să aud o voce ca a acestui om.
În bibliotecă, după ce a stat doamna şi m-a instruit (cinism, cinism!!!), am dat de două chipuri extrem de cunoscute pe care nu le mai văzusem de ceva timp. Sună a aberaţii cumplite, dar ambele persoane au vorbit foarte prietenos, de mi-a intensificat şocul pe care îl aveam de la experienţa anterioară (de mai sus).
M-am îndreptat înspre piaţă că mi se făcuse subit poftă de pâine împletită. Soarele îmi ardea capul, mâinile, trupul, intenstinele, tot ce se putea.
Am intrat în brutărie şi am stat să-mi caut banii prin toate buzunarele. În spatele meu se aşază un bătrân de vreo 65 de ani şi îi spun veselă: „Poftiţi în faţa mea” că eu oricum nu îmi găseam banii, dar dânsul mi-a replicat frumos: „Cum să fac asta, sunteţi la rând dumneavoastră, nu eu!”.
OOOOKKK. A înnebunit lupul.
Să menţionez că am prins o pâine împletită caldă şi drept răsplată am creionat cel mai frumos zâmbet pe care l-aş fi putut creea pentru cei din brutărie.
Aşadar am luat-o spre casă, rezumând toate lucrurile care m-au mirat astăzi. Pentru cei care citiţi ceea ce scriu eu aici s-ar putea să sune a aiureli, însă eu m-am simţit destul de ciudat trecând prin toate aceste întâmplări prietenoase la care nu mă aşteptam.
Mai este până se termină ziua, oare ce se mai poate întâmpla?!
Share/Save