September 1st, 2010 | Published in D'ale mele
Era imposibil să nu mă apuce nostalgia, acum…că vine şcoala.
Tot ce pot să spun este că de fiecare dată când ştiu că urmează un început, de orice fel ar fi el, ţin să îmi promit mie o grămadă de lucruri, să spun că voi fi nu ştiu cum, etc. Ei bine, de anul acesta mai promit ceva: că mă las de promisiunilea astea (de mai sus). O să meargă totul de la sine, dacă e să meargă, bineînţeles.
Să ne vedem cu bine şi de-acum încolo!
August 31st, 2010 | Published in D'ale mele
Săptămâna asta este destul de ocupată pentru mine, ceea ce se observă şi din numărul articolelor din ultimele zile.
De exemplu, ieri am plecat la 9:30 de-acasă şi m-am întors la 19:30, fără să fi mâncat nimic, fără să fi visat măcar să îmbuc ceva pe timpul zilei. Totul se datorează unor doriţe de-ale mele de care nu pot şi nu vreau să scap. Dar nu asta vreau să vă spun, ci altceva.
Acum că timpul la PC îmi este limitat, tot ceea ce fac atunci când e o portiţă de respiro este cititul. Numai că toată ziua vegetez, asta dacă nu merg întruna şi nu e un lucru de care să fiu mândră. Pur şi simplu simt cum îmi îmbătrâneşte pielea pe mine.
Şi ca să elimin acest sentiment mi-am propus de câteva zile să ies în fiecare seară să alerg dar de când mi-am propus asta tot plouă. Bineînţeles, există şi posibilitatea de a face niţel sport şi în casă, dar parcă nu e spaţiu destul şi simt mereu că voi lovi ceva în timpul exerciţiilor.
De menţionat că până nu scap de drumurile mele zilnice, s-ar putea să fiu cam greu de găsit.
P.S Atunci când se întoarce soarele, prima mea ţintă va fi stadionul. Până atunci…mai încerc să găsesc timp pentru articole.
August 27th, 2010 | Published in D'ale mele, Fericiri, Frumuseti ale lumii
Nu ştiu ce-am făcut ieri, nu ştiu ce am făcut astă noapte, dar azi dimineaţă am avut parte de una din zilele în care simţi că nu eşti la tine „acasă”, ci departe tare.
Am plecat înspre bibliotecă după ce am hotărât că trebuie să profit de cât mai e vacanţă şi să îmi încânt ochii cu ceva care să finalizeze această vacanţă.
Am ajuns la prima destinaţie, am predat ceea ce aveam din urmă rugând bibliotecara să-mi dea ce voiam din prea multă comoditate. Adică îmi era lene să îmi caut cărţile. Doamna s-a ridicat zâmbind, mai mult râzând şi mi-a zis: „Ia, vino cu mine să îţi arăt cum să cauţi cărţile, aşa, pentru că am eu foarte mult timp acum”.
În gândul meu a explodat fraza: Nu se poateeeeee, chiar are de gând să mă ducă la PC să-mi arate cum să caut o carte când e foarte simplu să îţi rupi puţin gâtul privind raftul?!!!
Şi da, asta a făcut. A încercat ea să-mi explice ceea ce deja ştiam, dar pe parcursul explicaţiilor ei la care nu eram atentă m-a cuprins un calm extraordinar de-am zis că ş-aşa nici eu nu am ce să fac acasă şi nu ar fi rău dacă m-aş destinde. Prin urmare, am dezvoltat un scurt dialog cu bibliotecara cea drăguţă.
Mi-am amintit acum că în momentul în care am intrat în bibliotecă am stat şi mi-am căutat personal cărţile în PC ca să nu mă trezesc auzind: „Dar nu avem cartea…” şi aşa am văzut aşteptând locul la calculator un călugăr care voia să ia anumite cărţi, dar m-a izbit puţin modul în care mi-a vorbit: „Gata, măi…ai terminat?” şi imediat aş putea adăoga emoticonul ‘:)’ ceea ce-ar trebui să însemne că modul în care m-a abordat a fost fantastic de prietenos. Nu-mi venea să cred! Plus că nu mi-am dat seama că aştepta să îşi caute la răndul lui volumele ce le voia, că altfel m-aş fi grăbit.
Păstrez şi acum în minte ochii negrii ai călugărului şi vocea extrem de unică pentru mine cel puţin, care nu am mai avut şansa să aud o voce ca a acestui om.
În bibliotecă, după ce a stat doamna şi m-a instruit (cinism, cinism!!!), am dat de două chipuri extrem de cunoscute pe care nu le mai văzusem de ceva timp. Sună a aberaţii cumplite, dar ambele persoane au vorbit foarte prietenos, de mi-a intensificat şocul pe care îl aveam de la experienţa anterioară (de mai sus).
M-am îndreptat înspre piaţă că mi se făcuse subit poftă de pâine împletită. Soarele îmi ardea capul, mâinile, trupul, intenstinele, tot ce se putea.
Am intrat în brutărie şi am stat să-mi caut banii prin toate buzunarele. În spatele meu se aşază un bătrân de vreo 65 de ani şi îi spun veselă: „Poftiţi în faţa mea” că eu oricum nu îmi găseam banii, dar dânsul mi-a replicat frumos: „Cum să fac asta, sunteţi la rând dumneavoastră, nu eu!”.
OOOOKKK. A înnebunit lupul.
Să menţionez că am prins o pâine împletită caldă şi drept răsplată am creionat cel mai frumos zâmbet pe care l-aş fi putut creea pentru cei din brutărie.
Aşadar am luat-o spre casă, rezumând toate lucrurile care m-au mirat astăzi. Pentru cei care citiţi ceea ce scriu eu aici s-ar putea să sune a aiureli, însă eu m-am simţit destul de ciudat trecând prin toate aceste întâmplări prietenoase la care nu mă aşteptam.
Mai este până se termină ziua, oare ce se mai poate întâmpla?!
August 23rd, 2010 | Published in D'ale mele, Ideas for ..., Nesimtiri lumesti
Eu nu îi înţeleg pe ăştia care ţipă ca demenţii pe stradă când vorbesc la telefon astfel încât să audă poporul cu cine vorbesc şi ce anume vorbesc. „ Ce subiecte picante & hot dezbate Aurel (mi-a devenit personaj în urma articolului), cât îi kila de brânză în piaţă, etc.”
Azi, de exemplu, era o femeie care vorbea atât de tare, c-am auzit toate instrucţiunile ei: „Strângi tot de pe pat, toate plapumele de-acolo, aşa”. Şi nu înţeleg, oare dacă nu ţipă încât să aud eu şi de pe partea cealaltă a drumului, nu va mai auzi omul de la capătul telefonului ce zice ea?!
Adevărat, uneori se aude prost, dar dacă eşti într-un loc public, de ce e nevoie să faci pe soprana la telefon?! Spui că e semnalul de toată mila şi o laşi în plata Domnului până când se va auzi mai bine.
Cel puţin mie aşa mi se pare corect şi faţă de mine şi omul cu care mă întreţin telefonic pentru că e vorba de intimitate chiar dacă nu e un subiect important şi totodată mi se pare de bun simţ faţă de cei din jurul meu care nu sunt obligaţi să îmi asculte necazurile.
Da, Ioana, eşti tu proastă şi nu ştii ce vorbeşti! :-j
August 21st, 2010 | Published in Amuzante, D'ale mele
Mă duceam eu azi către Zanfir (supermarket) cu o prietenă să luăm ceva de ronţăit, mergeam în pasul leneşului, când deodată ne opreşte brusc o doamnă -ca să-i zic aşa- care ne întreabă îngrijorată:
-Nu ştiţi cum ajung pe strada Aurora?
Noi: -Nu, dar alt punct de reper nu aveţi? O clădire, ceva…
- Vai, şe mă fac acuma…aoleu…nu ştiţi cum iau un microbuz?
Noi: -Păi…unde vreţi să mergeţi?
- Am venit de acolo (făcea semne în stânga şi în dreapta) şi mi-a zis Aurel (nu mai reţin numele) că trebuie să iau de aici sau de acolo un microbuz. Nu ştiţi de unde pot lua un microbuz?
Noi: -Păi…puteţi lua un microbuz de lângă farmacie sau de la Ceasul Rău…sau eventual de ceva mai încolo (i-am gesticulat tot timpul).
-Şi…cum ajung pe strada Aurora? Nu ştiţi unde e strada Aurora?!
Noi: – Nu, dar puteţi întreba un taximetrist…sigur ştie strada.
- Păi…nu ştiu cum să ajung acolo, la un taximetrist…
Noi: -O luaţi înainte şi la intersecţie faceţi la dreapta. Găsiţi în staţie multe taxi-uri.
Se uită ea aşa, dubios, înainte după care se întoarce înspre noi:
-Dar nu ştiţi cum ajung pe strada Aurora?
Eu: -Nu, dar dacă vreţi pot să sun să mă interesez.
O sun pe mama, femeia mai avea puţin şi-şi dădea palme. La un moment dat începe:
-Vai, da’ şe mă fac? Şe mă fac? Cum mai ajung eu?
Mama nu ştie, aşa că mă adresez din noi doamnei:
-Nu am aflat dar vă pot chema un taxi ca să vă lămurească.
Femeia ridică ochii din pământ şi-mi spune:
-Chiar puteţi?
Îi zâmbesc şi chem taxi-ul.
Ne îndrepărtăm uşor, colega mea: „Da, mulţumesc mult pentru ajutor…”, după 1 minut femeia ne spune: „ Vă mulţumesc mult!”.
Întrebarea colegei mele: Oare are bani de taxi sau crede că i-am chemat un taxi doar pentru informaţii?
Răspunsul meu: Habar n-am.
***
Mă întreb, oare eu vorbeam o limbă străină sau ea?!
Later edit: Articolul a fost scris pentru amuzament, nicidecum pentru a creea o imagine proastă acestei doamne nevinovate la urma urmei. Fiţi rezonabili!
August 15th, 2010 | Published in D'ale mele
Am lipsit o vreme şi nu am mai scris pe blog. Dar nici nu am ajuns bine că iar voi pleca. Mai exact mâine îmi voi lua tălpăşiţa urmând să mă întorc în weekend, după care iar voi pleca. Sper să mai am ocazia să scriu câteva articole până una alta iar de nu, să mă iertaţi şi voi.
Concediu plăcut! (acelora care au concediu în perioada asta)
August 14th, 2010 | Published in D'ale mele
Eu sunt un om de la oraş, niciodată nu am fost nevoită să trăiesc în condiţii mizere, niciodată nu am dat de oameni care să fi trăit în condiţii mizere. Dar eu mă consider norocoasă pentru că mă pot adapta şi la idei precum „nevoile în natură”, „praf pe mobilă”, „urme pe oglindă”, etc.
Am venit de câteva zile din tabăra de voluntariat de la Gălăciuc care nu era cel mai luxos complex de cabane, cu wc-uri comune şi duşuri în capătul celălalt al taberei. Nu a fost jegos dar nici nu mirosea a curăţenie. Cert e că eram alergică la materialul sintetic din care erau făcute păturile, m-am constipat şi am suferit o seară la masă pentru că nu îmi plăcea meniul, dar au fost lucruri minore pe lângă sentimentul plăcut pe care l-am avut stând în natură.
În a doua zi de tabără deja nu mai conta wc-ul comun, mă duceam ca la mine acasă, masa nu mă mai supăra şi mâncam ce-mi dădea fie că acasă nu atingeam farfuria şi am făcut şi duş chiar dacă era doar apă opărită.
Eram ca un invitat în emisiunea „Supravieţuitorul” de la Discovery.
În plus, am şi dormit pe lenjeria de la ei fără să mă gândesc la faptul că ei nu le schimbă- lucru pe care l-am aflat la plecare când femeia de serviciu a venit şi doar a verificat dacă sunt toate păturile. Nici nu m-am mai mirat, am aşteptat să ajung acasă să mă spăl ca lumea. Fără crize, fără peri albi, fără nimic. Că deh, de nevoie te înveţi cu orice.
August 5th, 2010 | Published in D'ale mele
Eu stau relativ aproape de un hotel unde se organizează foarte des nunţi, botezuri şi alte petreceri în genul.
Avantajul e că nu se organizează non stop ci acum, pe perioada verii. Dezavantajul este că aud fiecare dedicaţie pe care o fac petrecăreţii, inclusiv muzica ce mă enervează la maximum.
Şi cum stăteam eu şi ascultam „Puşca şi cureaua lată”, melodie din folclorul nostru, mi-a trecut prin minte minunata idee: eu, la nunta mea…nu vreau deloc să aud melodii din folclor sau lăutărească sau populară…sau care o fi diferenţa dintre ele. Unu la mână, pentru că nu îmi place; doi la mână, sunt sigură că mai există şi alt gen de muzică decât cele enumerate mai sus şi trei la mână: e nunta mea.
Bineînţeles, nu am de gând să mă mărit prea curând, dar scriu aici, aşa…ca să se ştie lumea la ce să se aştepte din partea mea.
August 2nd, 2010 | Published in D'ale mele, Ideas for ...
Proşti sau nu, idioţi sau nu, duşi cu pluta sau nu, toţi pierdem câte ceva de-a lungul vieţii. Cei optimişti spun că tot ce se pierde este înlocuit, pesimiştii evită să vorbească despre asta şi din acest punct de vedere merg de partea pesimiştilor.
Mie nu îmi place să-mi spăl rufele în public. Nu îmi place să vorbesc prea mult, ce să mai zic de dat tot din mine când vine vorba de lucruri care mă preocupă doar pe mine şi se numesc lucruri intime?!
Niciodată nu am înţeles cum de pot exista persoane care să spune orice, oricând, fără pic de jenă. Cum e posibil ca propriile secrete să le spui în stânga şi în dreapta? Chiar nu mai e la modă să îi respecţi pe cei din jur şi să îţi vezi de lucrurile tale într-un mod plăcut? Sau moda din ziua de azi spune că fiecare om trebuie vorbit pe la spate cu cât îşi spune mai mult ofurile în public?
Şi subsemnata mai are probleme dar nu vin să povestesc pe blog despre ele sau nu mă duc la primul necunoscut şi îmi dau duhul explicându-i toate detaliile.
Mi se pare că problema asta a secretelor ar trebui tratată altfel. Cu toate că e cool să afli ceva despre cineva şi să spui mai departe ca în telefonul fără fir, nu e chiar cel mai frumos lucru posibil.
Ştiu că există şi oameni care se victimizează cu prima ocazie şi la ei este normal ca tot oraşul să ştie ce probleme au, dar aceia care spun un lucru unei persoane pe care o consideră de încredere şi îşi iau ditamai ţeapa, secretul fiind dat mai departe?! Este corect? Nu, nu e corect.
Dar e mai intresant telefonul fără fir decât jocul încrederii.
