S-ar putea să fiu eu problema, să fiu o ratată licenţiată pentru că nu îmi place deloc alcoolul. Nu îmi place gustul, nu îl suport.
Nu ştiu cum e situaţia la alte dudui de-o seamă cu mine. S-ar putea să fie tinereţea vinovată pentru faptul că nu îmi place să fiu dură.
Dar încerc să înţeleg. Să spunem că tu ca fată, adoleşcentă ai o afinitate pentru gustul berii (de exemplu). Okay, îţi place gustul, am înţeles. Îţi comanzi o bere, nicio problemă. O comanzi pe a doua cu gândul că rezişti fără probleme fără să ţi se urce la cap. Dar când vezi că treci de a 3-a mie mi se pare un simplu gest idiot doar ca să faci impresie. De altfel, o impresie foarte proastă. Nimănui nu îi place să vadă fete cu alcoolul la cap. Mi se pare absolut jenant. Nu te învinuieşte nimeni că îţi place ceea ce bei, dar măcar bea cu bun simţ, mai ales dacă eşti încă în grija părinţilor tăi, legal vorbind.
Repet, poate sunt eu foarte în urmă, comunistă şi toate astea, dar mereu am avut o reacţie ciudată când am văzut fete depăşind limita. Nu de alta, dar parcă nu le stă bine dându-se ceea ce nu sunt. Zic şi eu aşa…părerea unui spectator.
Eu nu îi înţeleg pe ăştia care ţipă ca demenţii pe stradă când vorbesc la telefon astfel încât să audă poporul cu cine vorbesc şi ce anume vorbesc. „ Ce subiecte picante & hot dezbate Aurel (mi-a devenit personaj în urma articolului), cât îi kila de brânză în piaţă, etc.”
Azi, de exemplu, era o femeie care vorbea atât de tare, c-am auzit toate instrucţiunile ei: „Strângi tot de pe pat, toate plapumele de-acolo, aşa”. Şi nu înţeleg, oare dacă nu ţipă încât să aud eu şi de pe partea cealaltă a drumului, nu va mai auzi omul de la capătul telefonului ce zice ea?!
Adevărat, uneori se aude prost, dar dacă eşti într-un loc public, de ce e nevoie să faci pe soprana la telefon?! Spui că e semnalul de toată mila şi o laşi în plata Domnului până când se va auzi mai bine.
Cel puţin mie aşa mi se pare corect şi faţă de mine şi omul cu care mă întreţin telefonic pentru că e vorba de intimitate chiar dacă nu e un subiect important şi totodată mi se pare de bun simţ faţă de cei din jurul meu care nu sunt obligaţi să îmi asculte necazurile.
Da, Ioana, eşti tu proastă şi nu ştii ce vorbeşti! :-j
Proşti sau nu, idioţi sau nu, duşi cu pluta sau nu, toţi pierdem câte ceva de-a lungul vieţii. Cei optimişti spun că tot ce se pierde este înlocuit, pesimiştii evită să vorbească despre asta şi din acest punct de vedere merg de partea pesimiştilor.
Mie nu îmi place să-mi spăl rufele în public. Nu îmi place să vorbesc prea mult, ce să mai zic de dat tot din mine când vine vorba de lucruri care mă preocupă doar pe mine şi se numesc lucruri intime?!
Niciodată nu am înţeles cum de pot exista persoane care să spune orice, oricând, fără pic de jenă. Cum e posibil ca propriile secrete să le spui în stânga şi în dreapta? Chiar nu mai e la modă să îi respecţi pe cei din jur şi să îţi vezi de lucrurile tale într-un mod plăcut? Sau moda din ziua de azi spune că fiecare om trebuie vorbit pe la spate cu cât îşi spune mai mult ofurile în public?
Şi subsemnata mai are probleme dar nu vin să povestesc pe blog despre ele sau nu mă duc la primul necunoscut şi îmi dau duhul explicându-i toate detaliile.
Mi se pare că problema asta a secretelor ar trebui tratată altfel. Cu toate că e cool să afli ceva despre cineva şi să spui mai departe ca în telefonul fără fir, nu e chiar cel mai frumos lucru posibil.
Ştiu că există şi oameni care se victimizează cu prima ocazie şi la ei este normal ca tot oraşul să ştie ce probleme au, dar aceia care spun un lucru unei persoane pe care o consideră de încredere şi îşi iau ditamai ţeapa, secretul fiind dat mai departe?! Este corect? Nu, nu e corect.
Dar e mai intresant telefonul fără fir decât jocul încrederii.
Mi se pare incredibil când aud puştii vâitându-se că vine garda să-i ia dacă stau şi ei undeva, că nu mai e loc în oraş…
Bun, bun. Dar mie mi se pare logic să vină poliţia din moment ce voi staţi sub BALCONUL OAMENILOR, înjuraţi birjăreşte, aruncaţi sticle şi ţipaţi ca disperaţii iar uneori fumaţi. Voi nu vă gândiţi deloc la cei care stau la blocurile la care voi vă adunaţi zilnic făcând acelaşi tărăboi?! Merge o zi, două, nouă dar când treaba devine constantă i se acreşte omului să îşi îmbogăţească zilnic vocabularul cu înjurături şi cheamă poliţia dacă nu merge cu bun simţ din partea voastră.
Într-adevăr, Focşani-ul e mic, dar asta nu înseamnă că blocul x este sortit scandalului în fiecare noapte şi nici nu e loc de petrecere.
Nu sunt nici absurdă, pentru că am chinuit şi eu oamenii de la unele blocuri, dar am insistat să nu fie destrăbălare sau să se dea semne de turbare din partea amicilor şi de cele mai multe ori evit să merg în astfel de locuri.
Ştiu că există şi un anumit program în care lumea ar putea să profite pentru că nimeni nu ar avea ce să comenteze, dar toţi ies seara şi prin urmare se ajunge la lucruri precum garda, amenzi şi alte minunăţii.
Prin urmare, tare aş vrea să nu vă mai aud plângându-vă pentru un lucru care este inevitabil dacă vă comportaţi ca maimuţele la oraş. Atunci când nu veţi mai arunca cu sticle ( nu din plastic, ci din sticlă) sub balcoanele oamenilor şi nu veţi mai vandaliza, fiţi siguri că nu se va mai lua nimeni de voi.
Mi-e tare somn. M-am culcat la 23:10, m-am trezit la 9:15 şi cred că mă culc din nou dacă nu mă prinde filmul pe care vreau să-l văd „Slumdog Millionaire”. Nu îmi pot explica starea de somnolenţă pentru că nu am fost la muncile câmpului şi nici nu m-am trezit cu noaptea-n cap. Se poate să fie din cauza somnului întrerupt de trezirile bruşte cu care m-am obişnuit de ceva vreme.
***
De o bună bucată de timp (cu astfel de formulări trezesc foamea din voi), sunt atentă la modul în care lumea se comportă cu celelalte persoane. Când sunt într-un magazin ascult cu mult interes modul de adresare client-vânzător şi tot aşa în orice împrejurare.
Mulţi se plâng că suntem un popor inadaptat, impotent sau orice cuvânt urât care vă vine pe limbă în acest moment, dar niciunul nu face ceva pentru a îmbunătăţi lucrurile, drept exemplul ce urmează:
Aşa, şi cum stăteam eu şi analizam relaţiile astea dintre inşi, mi-a picat la analizat, involuntar, o persoană morocănoasă care se adresa vânzătorului într-un mod morocănos ca şi când s-ar fi terminat piaţa şi nu mai avea ce să mănânce pentru tot restul vieţii sale ce s-ar fi scurtat considerabil în lipsă de hrană pentru el şi pentru familia sa.
Bineînţeles, vânzătorul şi-a văzut de treabă, bolborosind ceva, fără să aud. În acel moment am stat şi m-am gândit: dacă este atât de greu să fim cât de cât respectuoşi, cum avem noi visul de a deveni un popor de respectat?!
Nimic nu se face cu o atitudine urâtă, chiar dacă viaţa nu e roz şi nu miroase mereu a pâine caldă dar nici să dramatizăm şi mai mult lucrurile în speranţă că vom deveni mai civilizaţi.
Aşadar, nu ar fi mai uşor să fim mai prietenoşi, mai deschişi, mai ‘open minded’ şi să vedem şi părţile bune chiar şi atunci când viaţa ne dă un şut dureros?! Zic şi eu aşa, ca să nu-mi pierd încrederea că ne vom dezvolta şi noi măcar din punctul de vedere al respectului reciproc.
E un subiect delicat, precum lamele de ras bărbăteşti sau cremele de epilat ale femeilor. Dar nu despre igienă vreau să vorbesc, ci despre numele pe care îl dăm copilului nostru.
De când suntem copii, până creştem întâlnim oameni a căror nume nu sună plăcut sau sunt de-a dreptul urâte ori nu mai sunt la modă; dar unii părinţi nu s-au gândit la acest lucru şi îşi lasă odrasla tuturor răutăcioşilor, drept subiect de comentarii şi critici dure.
Eu sunt adepta principiului: „alege-ţi, mamă, numele pe care îl vrei tu.” Asta nu înseamnă, bineînţeles, că nu îi voi da copilului un nume dar nici nu l-aş împovăra cu 5 nume, toate după cum mi-au venit mie. Unul singur, ca să ştiu cum să-l strig până devine conştient de faptul că mama lui a fost o tâmpită de i-a pus numele respectiv şi va vrea să facă o schimbare şi pe lângă Ghiţă să mai pună Goangă sau cum i-o veni lui.
Evident, acesta este principiul meu şi nu vreau să îmi spuneţi toţi că am dreptate. Poate că nu e aşa. Şi nu, problema mea nu a început de la faptul că nu îmi place numele meu, chiar mi se pare mie că mă reprezintă, deci ai mei au nimerit bine, problema provine de la arhicunoscutele comentarii urâte pe care unii copii le primesc din partea altora, chiar şi la vârste ceva mai mari. Iar vina nu este a copilului, ci a adultului.
Dacă mă gândesc bine, nici părintele nu are nicio altă alternativă decât să îi pună podoabei numele care îi place lui, dar când îşi aleg anumite exemple de-a dreptul ciudate, chiar nu văd nicio scuză. Să nu mai zic de acei nefericiţi care poartă patru sau mai multe nume miraculoase.
Subiect delicat, care se divide în funcţie de individ, dar eu mi-am exprimat punctul de vedere.
Mi s-a întâmplat recent să am parte de un lucru ce m-a făcut să mă simt îngrozitor de jenată. Atât cât să nu simt nevoia să mă plâng ci să accept toate argumentele împotriva mea. A fost destul de greu să mă resemnez cu eşecul neatenţiei, dar a trebuit să trec peste acest lucru. Însă, am învăţat ceva şi trebuie să vă spun: oricât de grea ar părea viaţa uneori, trebuie să ne respectăm idealurile, să ne respectăm pe noi şi să continuăm ceea ce am început chiar dacă pare că se aşază ziduri în faţa noastră. Mă gândesc de multe ori la ceea ce mi-a zis cineva într-o discuţie: „dacă nu mă gândesc eu mereu la mine, nu o va face nimeni” şi îmi dau seama că de cele mai multe ori aşa este. Dacă încercăm să îi respectăm mereu pe alţii, să le fim un ajutor întotdeauna, pierdem din respectul pentru propria persoană, uitam de el. Ne vom neglija, nu vom avea resursele noastre de încurajare. Nu încerc să susţin egocentrismul, dar vreau să amintesc printre aceste cuvinte de anumite chestiuni de care uităm din prea multă dragoste şi respect pentru alţii. Uităm de ceea ce suntem noi în stare, uităm de talentele, trăsăturile ce ne definesc.
Dacă te respecţi ca individ, nu te vei lăsa niciodată jos, nu vei coborî limita pe care ţi-ai propus-o, vei progresa pentru că nu te va lăsa inima să te simţi înjosit, pentru că a greşi e natural dar nu este egal cu eşecul etern. Aşadar, ceea ce am învăţat eu din ultima peripeţie a agramaţiei mele a devenit un impuls înspre a-mi dovedi că pot întodeauna mai mult şi că nu va trebui să accept nimic din ceea ce nu îmi convine dovedind că pot mai mult. Plus că acest imbold s-a datorat acelui stimul interior care ţipă uneori şi îmi spune că limitele nu sunt mereu limite şi că nu trebuie să cad de pe linia constantă a aşteptărilor mele.
Aştept cu drag să-mi spuneţi motto-urile voastre în viaţă. :)
Azi a sunat o gagicuţă în jur de 25-30 de ani să ne întrebe dacă fumăm şi alte lucruri de genul ăsta. S-a nimerit să răspundă mama şi voia să închidă… şi ar fi închis dacă nu făceam eu ca maimuţa în faţa ei ca să asculte şi să răspundă la ce o întreba duduia.
Trebuie să recunosc un lucru: această duduie avea o voce plăcută, cu toate că nu o lăsa în pace ticul verbal „aşa”.
A ţinut-o pe mama la telefon aproximativ 10 minute, la care m-am trezit eu brusc şi am pus-o pe mama să o întrebe pe tipă dacă fumează:
-Dumneavoastră fumaţi?
-Ocazional.
Okay, campanie antifumat şi super exemple! Am apreciat sinceritatea tipei care încerca să mă convingă să las de fumat, eu, cetăţeanul nefumător dar care se presupunea că fumează.
Din interogatoriu au făcut parte întrebări precum: „Aţi văzut multe reclame legate de campaniile antifumat la tv?”, „apoi”, „care credeţi că este cea mai bună metodă de a informa persoanele despre efectele fumatului?„, „apoi”…
După 5 milioane de „apoi” s-au terminat şi întrebările, totul revenind la cele normale. Am fost puţin dezamăgită că nu ne dă şi nouă un pliant că doar am stat 10 minute la telefon dar ne-a spus mulţumesc la sfârşit şi am iertat-o.
Vrei sa faci ceva interesant in vara asta si nu stii ce?
Hai cu noi in tabara de autodezvoltare si responsabilitate sociala de la Olanesti! In mijlocul naturii, inconjurati de informatii si de multi tineri ca tine, punem tara la cale! Daca vrei o parte din ea, aplica pana pe 18 iulie si iti garantam o saptamana de neuitat!
De ce Branding Romania 2010?
pentru ca stim ca vrei ceva ce nu e ca la scoala;
pentru ca stim ca vrei sa inveti o multime de lucruri noi;
pentru ca stim ca invatarea si distractia merg “mana-n mana”!
pentru ca stim ca nu vrei sa ratezi sansa de a creste!
Profilul victimei:
17 – 20 de ani ( esti inca fraged);
capturat la Olanesti intre 26 august – 1 septembrie 2010 (esti disponibil);
fara experienta, dar cu mult entuziasm;
pregatit de colaborare cu Liderii Mileniului Trei (esti un potential lider).
Branding Romania 2010: YES WE CAN! este a III-a ediţie a scolii de vara Branding Romania, proiect realizat de Clubul LMT (LIDERII MILENULUI TREI) in colaborare cu Primaria Ramnicu Valcea si multi alti sponsori si oameni minunati care cred in tine!
S-ar putea să fiu eu problema, să fiu o ratată licenţiată pentru că nu îmi place deloc alcoolul. Nu îmi place gustul, nu îl suport.
