22minutes

Trebuia să ne întâlnim cu toţii pe 22 august, la ora 5 p.m în faţă la liceul Cuza. Eu am ajuns ceva mai târziu şi am avut plăcerea să stau în compania lui PatrickDan, a Iuliei şi a lui Shmen.

Cu toate că organizatoarea a fost plecată, cât timp am stat eu am avut timp să remarc noua coafură a Iuliei, buna dispoziţie a lui Dan şi panica lui Ionuţ când nu îşi mai găsea banii. :))

Ca de obicei, Wasserman-ul începea să devină din ce în ce mai aglomerat şi pun pariu că lângă, la Hypnotic era gol goluţ.

După cum au scris şi colegii mei de blogosferă, a fost şi o surpriză la mijloc. Surpriză care mi-a ridicat şi mie un semn de întrebare pe moment.

Rămâne să descoperiţi despre ce e vorba!

Share/Save

Eu nu îi înţeleg pe ăştia care ţipă ca demenţii pe stradă când vorbesc la telefon astfel încât să audă  poporul cu cine vorbesc şi ce anume vorbesc. „ Ce subiecte picante & hot dezbate Aurel (mi-a devenit personaj în urma articolului), cât îi kila de brânză în piaţă, etc.”

Azi, de exemplu, era o femeie care vorbea atât de tare, c-am auzit toate instrucţiunile ei: „Strângi tot de pe pat, toate plapumele de-acolo, aşa”. Şi nu înţeleg, oare dacă nu ţipă încât să aud eu şi de pe partea cealaltă a drumului, nu va mai auzi omul de la capătul telefonului ce zice ea?!

Adevărat, uneori se aude prost, dar dacă eşti într-un loc public, de ce e nevoie să faci pe soprana la telefon?! Spui că e semnalul de toată mila şi o laşi în plata Domnului până când se va auzi mai bine.

Cel puţin mie aşa mi se pare corect şi faţă de mine şi omul cu care mă întreţin telefonic pentru că e vorba de intimitate chiar dacă nu e un subiect important şi totodată mi se pare de bun simţ faţă de cei din jurul meu care nu sunt obligaţi să îmi asculte necazurile.

Da, Ioana, eşti tu proastă şi nu ştii ce vorbeşti! :-j

Share/Save

Titlu: Dinţi Albi

Autor: Zadie Smith

Genul: familie

Editura: Corint

Anul pulbicării: 2006

Pagini: 567

Preţ: 34 lei

Am luat această carte drept premiu la concursul de pe blogul Mirolarei. Trebuia să aleg cârţi de 70 de lei şi am luat această carte, plus Marina de Zafon.

Trebuie să încep precizând că nu este o carte grozavă din punct de vedere esenţial dar nu e nici scrisă prost şi e destul de amuzantă pe alocuri.

Cartea are la bază „arborele genealogic” a două familii, povestindu-se aproximativ, informaţii despre toţi membrii familiei şi străbunii acestora. Personal, pe mine m-a captivat în mod special viaţa lui Irie, o tânără de culoare a cărei maturizări este prezentată foarte detaliat. Pornind încă de la problemele pubertaţii până la ziua nunţii.

Deşi parte un tom voluminos, istorisirea merge lejer, dându-ti impresia că de fiecare dată când iei cartea în mână începe serialul pe care îl urmăreşti cu sfinţenie.

De citit într-o vacanţă de relaxare!

Share/Save

Se întâmplă uneori să mai ies din casă. Şi atunci când ies dau numai de subiecte bune de împărtăşit pe blog.

Uite aşa am ieşit eu acum câteva săptămâni. Aşteptând eu, m-am aşezat pe bancă din parcul de la teatru.

Era foarte cald, bine tare nu mă simţeam, aşa că m-am întins apatică, căutând cu ochii ceva la care să-mi fixez privirea ca să treacă timpul mai repede.

Numai bine că în faţa mea se aşază 2 fete, de maxim 14-15 ani, cu un suculeţ în mână, foarte gălăgioase. Ceva mai în faţă, tot aşa, un băiat de 15 ani se lua de o pereche de gemeni, bine cunoscuţi în zona teatrului ca tineri cu dizabilităţi.

Cred că pot reproduce puţin din dialogul băiatului cu gemenii:

Băiatul: -Mă, da’ tu ştii cât face 2 x 2?

Gemenii:- Nu ştiu.

Băiatul:-Mă, dar 8 x 9?

Gemenii:- Nu ştiu.

Băiatul: -Mă, da câte clase aveţi voi? Câţi ani aveţi?

Gemeneii:-7 clase, 21 de ani.

Băiatul către zuzele de la masă: -I-auziţi, fetelor, au 7 clase şi nu ştiu cât face 2 x 2!!!

Una din fete începe să râdă zgomotos, batjocoritor adresându-se gemenilor:

-Dar 1 x 1? Asta e simplă!

Apoi către băiat:

-Întreabă-i cât e 1 x 1!!!

Între timp pe fete le apucă un râs isteric, gesticulând şi dându-şi aere de înţelepte.

Băiatul îi întreabă pe gemeni, aceştia dau răspunsul corect.

La un moment dat îmi sună telefonul şi mă ridic să plec. În gândul meu: „Mai multe probleme aveţi voi, normalilor!”

Share/Save

Mă duceam eu azi către Zanfir (supermarket) cu o prietenă să luăm ceva de ronţăit, mergeam în pasul leneşului, când deodată ne opreşte brusc o doamnă -ca să-i zic aşa- care ne întreabă îngrijorată:

-Nu ştiţi cum ajung pe strada Aurora?

Noi: -Nu, dar alt punct de reper nu aveţi? O clădire, ceva…

- Vai, şe mă fac acuma…aoleu…nu ştiţi cum iau un microbuz?

Noi: -Păi…unde vreţi să mergeţi?

- Am venit de acolo (făcea semne în stânga şi în dreapta) şi mi-a zis Aurel (nu mai reţin numele) că trebuie să iau de aici sau de acolo un microbuz. Nu ştiţi de unde pot lua un microbuz?

Noi:  -Păi…puteţi lua un microbuz de lângă farmacie sau de la Ceasul Rău…sau eventual de ceva mai încolo (i-am gesticulat tot timpul).

-Şi…cum ajung pe strada Aurora? Nu ştiţi unde e strada Aurora?!

Noi: – Nu, dar puteţi întreba un taximetrist…sigur ştie strada.

- Păi…nu ştiu cum să ajung acolo, la un taximetrist…

Noi: -O luaţi înainte şi la intersecţie faceţi la dreapta. Găsiţi în staţie multe taxi-uri.

Se uită ea aşa, dubios, înainte după care se întoarce înspre noi:

-Dar nu ştiţi cum ajung pe strada Aurora?

Eu:  -Nu, dar dacă vreţi pot să sun să mă interesez.

O sun pe mama, femeia mai avea puţin şi-şi dădea palme. La un moment dat începe:

-Vai, da’ şe mă fac? Şe mă fac? Cum mai ajung eu?

Mama nu ştie, aşa că mă adresez din noi doamnei:

-Nu am aflat dar vă pot chema un taxi ca să vă lămurească.

Femeia ridică ochii din pământ şi-mi spune:

-Chiar puteţi?

Îi zâmbesc şi chem taxi-ul.

Ne îndrepărtăm uşor, colega mea: „Da, mulţumesc mult pentru ajutor…”, după 1 minut femeia ne spune: „ Vă mulţumesc mult!”.

Întrebarea colegei mele: Oare are bani de taxi sau crede că i-am chemat un taxi doar pentru informaţii?

Răspunsul meu: Habar n-am.

***

Mă întreb, oare eu vorbeam o limbă străină sau ea?!

Later edit: Articolul a fost scris pentru amuzament, nicidecum pentru a creea o imagine proastă acestei doamne nevinovate la urma urmei. Fiţi rezonabili!

Share/Save

(În speranţa că mama va citi acest articol!)

Se face că vreau să ajung la PadinaFest pentru că sună excelent ca tabară şi e şi free. Zona e superbă, activităţile de asemenea, nu mai lipseşte decât oamenii interesaţi să participe. So, nu surâde nimănui?

Share/Save

După cum majoritatea ştie, am fost la mare o săptămână şi ieri m-am întors. Trebuie să menţionez că am prins o vreme extraordinară şi o apă foarte caldă, perfectă pentru bălăceală.

Deşi nu îmi place să stau degeaba la bronzat nu am avut de a ales şi m-am plictisit cumplit uitându-mă la femeile care făceau topless. OOOOOOKKKKK….şi acum problema mea:

Dacă eşti supraponderală (în pana mea!) şi îţi atârnă toate (vorbesc de femeile care chiar sunt grase, nu plinuţe), de ce NAIBA stai şi îţi afişezi ţâţele care îţi atârnă până la nisip şi îţi mai iei şi tanga ca să fii şi mai hidoasă decât hidoasă?!

Nu judecă nimeni mărimile, dar mie mi se pare o lipsă de respect să te afişezi astfel, ca şi când ar fi la ordinea zilei să îţi „admire” toţi turiştii hidoşeniile.

Dacă nu ai un aspect plăcut, asta e, se mai întâmplă, asta nu înseamnă că trebuie să vadă toată lumea asta. Măcar acolo, un sutien bine pus ca să acopere ceea ce nu ar trebui să iasă în evidenţă, ştiu şi eu…ţin să cred că am evoluat şi că nu trebuie să fim martorii unei lipse de respect faţă de cei din jurul nostru.

A nu se înţelege că am ceva cu lumea, chiar nu îmi pasă, dar dacă formele tale de dezavantajează, acoperă-te, te rog!

Later edit: Acest articol se referă numai la femeile care fac topless.

Share/Save

Am lipsit o vreme şi nu am mai scris pe blog. Dar nici nu am ajuns bine că iar voi pleca. Mai exact mâine îmi voi lua tălpăşiţa urmând să mă întorc în weekend, după care iar voi pleca. Sper să mai am ocazia să scriu câteva articole până una alta iar de nu, să mă iertaţi şi voi.

Concediu plăcut! (acelora care au concediu în perioada asta)

Share/Save

Eu sunt un om de la oraş, niciodată nu am fost nevoită să trăiesc în condiţii mizere, niciodată nu am dat de oameni care să fi trăit în condiţii mizere. Dar eu mă consider norocoasă pentru că mă pot adapta şi la idei precum  „nevoile în natură”, „praf pe mobilă”, „urme pe oglindă”, etc.

Am venit de câteva zile din tabăra de voluntariat de la Gălăciuc care nu era cel mai luxos complex de cabane, cu wc-uri comune şi duşuri în capătul celălalt al taberei. Nu a fost jegos dar nici nu mirosea a curăţenie. Cert e că eram alergică la materialul sintetic din care erau făcute păturile, m-am constipat şi am suferit o seară la masă pentru că nu îmi plăcea meniul, dar au fost lucruri minore pe lângă sentimentul plăcut pe care l-am avut stând în natură.

În a doua zi de tabără deja nu mai conta wc-ul comun, mă duceam ca la mine acasă, masa nu mă mai supăra şi mâncam ce-mi dădea fie că acasă nu atingeam farfuria şi am făcut şi duş chiar dacă era doar apă opărită.

Eram ca un invitat în emisiunea „Supravieţuitorul” de la Discovery.

În plus, am şi dormit pe lenjeria de la ei fără să mă gândesc la faptul că ei nu le schimbă- lucru pe care l-am aflat la plecare când femeia de serviciu a venit şi doar a verificat dacă sunt toate păturile. Nici nu m-am mai mirat, am aşteptat să ajung acasă să mă spăl ca lumea. Fără crize, fără peri albi, fără nimic. Că deh, de nevoie te înveţi cu orice.

Share/Save