Cei mai ciudaţi vampiri ai naturii

Vampirii sunt creaturi mitice, corect? Poveştile de groază despre fiinţele însetate de sânge au fost răspândite din cele mai vechi timpuri. Există inscripţii ale babilonienilor despre poveştile cu spirite consumatoare de sânge, vechi de 3800 de ani. Totuşi, există vreun adevăr în aceste legende?

Evoluţia a realizat deja o anumită selecţie despre adevărate creaturi terifiante. Vampirii nu sunt o excepţie, deci, în continuare va urma o selecţie a „vampirilor” care nu trăiesc doar în legende – cunoscute tehnic ca şi creaturi hematofage.

În acest punct, lumea se poate întreba de ce anumite creaturi au evoluat hrănindu-se în acest fel. Sângele este un fluid bogat în proteine şi lipide, ce poate fi extras din pradă, de multe ori cu un efort minim şi chiar de nedetectat. Anumite creaturi au o nevoie vitală de a se hrăni cu sânge, în schimb altele o fac doar dacă se iveşte o oportunitate.

Hematofagia a evoluat de multe ori independent în diferite specii ale animalelor de-a lungul timpului – acest lucru este cunoscut ca evoluţia convergentă. Este o formă a parazitismului: beneficiul vampirului, obţinând nutrienţi de la o gazdă pe „cheltuiala” gazdei.

Cele mai ciudate specii de „vampiri”

Există 38 de specii care încă trăiesc – de acest gen – , a căror strămoşi au fost răspândiţi în oceanele şi râurile Pământului de cel puţin 500 de milioane de ani. Majoritatea acestor specii îşi trăiesc viaţa în condiţii nu foarte înspăimântătoare: în condiţiile în care acestea nu posedă dentiţie specifică unui prădător, chişcarii petrec până la 7 ani, inofensivi fiind, ca larvă. Totuşi, există 18 specii care ajung în cele din urmă nişte veritabili monştrii.

Chişcarul marin – Petromyzon marinus – este unul din aceşti monştrii, devenind un parazit cu lungimea de 90 cm, hrănindu-se cu sângele peştilor-victimă pentru a supravieţui. Când larva prin metamorfoză ajunge la stadiul de adult, dezvoltă o gură în formă de cupă pentru sucţiune. Când prinde victima cu aceasta, îşi foloseşte limba pentru a jupuii solzii peştelui, ce stau în calea sângelui cărămiziu delicios.

Dinţii specializaţi, puternici datorită fibrelor tari de keratină , se găsesc de altfel în părul şi unghiile noastre. Prin asigurarea aprovizionării cu sânge folosind o secreţie anti-coagulare, victima sângerează până la moarte, sau moare din cauza unei infecţii din cauza rănii.

Acest vampir unic, este cunoscut în anumite locuri şi ca o specie prădatoare, care destabilizează ecosistemul local prin felul agresiv, caracteristic hematofagilor, de a se hrăni.

2. Cintezele din Insulele Galápagos

Aceste creaturi au servit ca piese centrale a exemplelor lui Darwin din celebra teorie evoluţionistă, rezumată în lucrarea sa numită „Originea speciilor”. Cele 15 păsări, fiecare cu un cioc foarte distinct, arată foarte clar cum un grup anume de păsări, dintr-un lanţ mic de insule, au putut să evolueze de-a lungul timpului la cea mai bună adaptare din micromediul lor specific.

De exemplu, motivul pentru care ciocul cintezei este mic şi puternic, este acela de a sparge nucile. Pe de altă parte, motivul pentru care o subspecie a cintezei are ciocul ascuţit şi tăios, este acela pentru străpungerea altor păsări cu scopul de a bea sângele.

Nu este suprinzător faptul că această pasăre însetată de sânge a primit numele de „vampirul-cinteză”. Se hrănesc în mod deosebit cu pescăruşii cu picioare albastre şi pescăruşii mascaţi. Ciudat este faptul că aceşti pescăruşi nu protestează foarte mult această situaţie, oferind o rezistenţă minimă împotriva cintezelor. Se crede că cintezele de Galápagos obişnuiau să cureţe paraziţii din penajul acestor pescăruşi, până în punctul în care au dat de gustul sângelui.

3. Melcii torpilă

Sunt nişte melci marini de mărime medie, care se hrănesc din torpila electrică din Pacific, ce aparţine familiei Torpediniformelor.

Aceşti melci paraziţi sunt oripilant de inventivi când vine vorba de sângele gazdei. Aceştia îşi prind prada datorită adulmecării fluidelor ce le lasă în urma lor. După ce fac mici tăieturi în carnea torpilelor, îşi introduc tubul prin care se hrănesc în rană. Dacă nu pot obţine sânge din rana ce a fost făcută, îşi introduc tubul în gură torpilei electrice, branhii sau în anusul lor.

4. Liliacul-vampir

Altfel spus, vampirii clasici. Cele mai multe mituri moderne legate de aceste hematofage nocturne, menţionează faptul că aceste creaturi se pot schimba din om în liliac. Deşi aceşti lilieci nu se pot transforma într-o figură humanoidă, sunt negreşit nişte experţi când vine vorba de hrănirea cu sânge. Există trei specii de lilieci care se hrănesc exclusiv în acest fel: liliacul-vampir comun, liliacul-vampir cu picioare păroase şi liliacul-vampir cu aripi albe, fiecare cu distincţiile lor.

Toate aceste trei specii de lilieci au colţii din faţă evoluaţi pentru a înşfăca şi a tăia carnea dură. O secţiune din creierul liliacului-vampir, care procesează sunetul, este foarte avansată, deoarece permite să prindă sunetele respiraţiei regulate a prăzii din timpul somnului, astfel se includ şi oamenii în anumite ocazii. Ei vânează exclusiv noaptea pe o rază mare de acţiune, folosind ecolocaţia pentru a construi o „hartă a sunetelor” – rază de acţiune ce se întinde de la păduri tropicale şi peşteri umede, la regiuni aride. Excepţia este liliacul-vampir cu picioare păroase, care are o vedere bună, dar abilităţi de ecolocaţie slabe.

Deşi toţi liliecii-vampiri au abilitatea de a-şi prinde ţinta, datorită radiaţiilor termice ce le lasă în urma lor (ţintele), liliecii-vampiri comuni sunt şi mai specializaţi: au receptori pe nas care pot simţi foarte precis variaţiile de temperatură din interiorul prăzii. Aceşti „termoreceptori” permit localizarea zonelor pielii, unde sângele circulă foarte aproape de suprafaţă. Această abilitate este asociată cu o secţiune a creierului liliecilor-vampiri comuni, care seamănă cu receptorii-infraroşu a şerpilor, ce pot vedea lumea din jurul lor ca nişte semnale de căldură.

Contrar legendelor, aceşti vampiri nu sar la gâtul oamenilor când au şansa: mai degrabă caută degetul mare de la picior – o regiune mai proeminentă, uşor de „mânuit”, cu o circulaţie a sângelui considerabilă – când aceştia dorm. Cum saliva lor previne sângele să se coaguleze şi opreşte senzaţia de durere a muşcăturii (este un bun antiseptic şi anticoagulant), liliecii pot bea liniştiţi în timp ce oamenii dorm la fel de liniştiţi.

Pentru a termina într-o notă pozitivă despre aceşti „vampiri”: saliva lor este un anticoagulant atât de puternic, încât a fost dezvoltat într-un medicament, numit în limba engleză „draculin”, ce poate fi folosit într-o bună zi pentru tratarea atacurilor de cord şi tratarea atacurilor cerebrale.